Motorul duduia sub ea, mormăind proteste, practic scuturându-se de crize nervoase. Dar ea se obişnuise cu hurducăielile şi văicărerile tărăboanţei pe care o avea ca maşină. Era mare, zgomotoasă, leneşă şi emana atât de multe noxe încât părea veşnic învăluită într-un fum negru înecăcios, dar era a ei, cu toată vopseaua portocalie care se decojea pe la colţuri, pielea ruginită a maşinii făcând cu ochiul celor care se întâmplau să treacă pe lângă ea. Grătarul din faţă părea o gură ştirbă în care o elice învârtea aerul, aerisind motorul obosit şi bolnav, o limbă veche şi neagră care nu înceta să boscorodească decât atunci când nu mai avea despre ce bârfi. Duduind, atrăgând atenţia celorlalţi şoferi nenorociţi care se aflau pe drumuri naţionale la cinci într-o dimineaţă rece şi ploioasă de noiembrie, mai precis pe 15 noiembrie 2006, continua să şontâcăiască, trăgând după ea cele două tone de caroserie plus motorul, zgâlţăindu-se apatic pe şosea.
Frânele scârţâiră, iar maşina încetini, Alex aplecându-se peste volanul imens, cu pielea tocită şi prins cu bandă adezivă acolo unde plasticul cedase vremii, ca să vadă indicatorul de pe marginea drumului. Bordul negru al vechiturii scrâşni în timp ce ea căută înfrigurată harta pe care o dosise în burta
( Monstrului )
bordului şi pe care nu o mai găsea acum. Trecuseră atâţia ani decând nu mai mersese în direcţia asta, şi practic uitase de drumurile care duceau în munţi. Adânc în ea spera că se va rătăci şi nu va mai ajunge la Newside, dar parcă era mai rău să se piardă în munţi sau în pădure acolo unde majoritatea creaturilor periculoase
( Monştrii )
stăteau la pândă, aştept momentul potrivit ca să atace. Chiar nu voia să ajungă în stomacul sau colţii vreunei fiare. Nu aşa decurgeau poveştile. Eroina era salvată din ghearele spiritelor malefice de către un bărbat frumos şi nu trebuia decât să dramatizeze totul şi ăsta era tot rolul ei.
„Dar tu nu eşti orice fel de eroină, nu? Tu trebuie să salvezi cavalerii şi să pui din nou ordine în lucruri. Te-ai speriat deja? O astfel de fată avea Don? O găină? „ vocea aceea sâcâitoare aparţinând unei fetiţe micuţe care avusese în trecut curajul de a se bate cu un vârcolac, cu un vampir, cu o fiinţă care îşi schimba forma după bunul plac, ca să îşi salveze prietenii piperniciţi din ghearele lor, să îi tragă la lumină în timp ce tatăl ei era tras mai departe în întuneric urlând la ea să fugă. Dar parcă nu aşa era povestea!
-Chiar vreau să văd ce au ajuns... zâmbi tristă Alex, ridicând ochii către poza prinsă în pluşul plafonului.
Cinci băieţi, mai mari ca ea cu trei ani cel puţin, doi bărbaţi, unul deja încărunţit – tatăl unuia dintre băieţi, deşi nu mai ţinea minte care – şi ea. Undeva în stânga, o femeie cu o figură uşor rătăcită care semăna izbitor cu ea, cea de acum, se uita undeva în sus, parcă aşteptând ceva cu o încordare crescândă. Da, şi-i amintea pe toţi. Cel mai mare dintre băieţi era cu opt ani mai mare ca ea, iar cel mai mic numai cu trei, dar toţi erau piperniciţi, deloc înspăimântători. Doi dintre ei erau fraţi, patru ani despărţindu-i unul de celălalt. Însă erau cu toţii prieteni. Prieteni foarte buni.
-Erau mai sfioşi ca nişte fete, dar la ananghie deveneau nişte tigri de temut. Parcă mi-e dor de vechile maimuţăreli ale lui Josh, de replicile îndrăzneţe ale lui Tom, de neîncetatele critice ale lui Richie, de sarcasmul şi ironiile fine ale lui Ben, şi de blândeţea şi totuşi ferocitatea lui Mike... suspină ea, urmărind pe fotografiile figurile vesele şi îmbujorate ale băieţilor, mângâindu-le feţele de cum le spunea numele, de la cel mai mic la cel mai mare.
Da, îi era dor, dar avea să îi vadă în scurt timp. Oare cum se schimbaseră? Aveau soţii, prietene? Cum se descurcaseră în viaţă? Mai auzise de unii dintre ei pe la ştiri, dar nu băgase de seamă care şi unde ajunsese în viaţă, sau decând ajunseseră în Newside. Pur şi simplu nu realizase atunci că aceea fuseseră foştii ei prieteni.
Cotind pe Highway 25, şofând ca o băbuţă care nu vede la nici doi metri în faţă, pierduţă pe o altă autostradă, cea a amintirilor, bruneta se pierdu în căutări zadarnice în memoria ei enciclopedică. Nu îşi putea aduce aminte nimic de ei.
Un indicator, parţial ascuns de crengile plecate ale brazilor ce sălăşluiau pe marginea drumului, îi spuse că mai avea aproape o suta de kilometri până la Newside. Pielea i se strânse în cocoloaşe urâte, iar respiraţia începu să îi şuiere din gâtlej. Se apropia!
Strânse din nou volanul în mâini, înghiţind în sec şi apăsă frâna, încetinin şi mai mult, de la cei 70 de km/h la 45, tremurând toată. Un val rece, ucigător, venea de undeva de după pădurea pe lângă care trecea, aproape convingând-o să se întoarcă înapoi cât încă mai putea. Dar nu întoarse maşina. Simţea cele două forţe în faţă dar parcă nu voia să ajungă acolo ca să dea piept cu ele.
Se temea încă de furia
( animalelor pe care le-am omorât )
amintirilor care stăteau ascunde undeva adânc în ea. Se temea de acei băieţi deveniţi bărbaţi, se temea de ceea ce avea de făcut, ştiind că se lăsase de sportul acela de cinsprezece ani. Se temea de toţi, şi totuşi continua să meargă înainte.
Medalionul de la gâtul ei se încălzi, dar nu o arse aşa cum se aşteptase ea. Mai mult o îmbărbătă.
Luptând împotriva panicii şi a lacrimilor, începu să se gândească la vechile amintiri fericite cu cei cinci. La jocurile pe care le făceau în pădure, la sediul lor secret – care mai mult fusese o groapă în pământ decât un sediu propriu zis – la modul lor foarte ciudat de a se antrena, la prima ei dragoste, la... Dar aici totul se întrerupse, căci în faţă îi apăru pancarda cu Newside, iar inima i se ridică rapid în gâtlej.
-Am ajuns, şopti tremurând toată, şi simţi imediat mii de ochi aţintiţi asupra ei din desişurile care înconjurau oraşul.
Apăsă totuşi pe acceleraţie, iar maşina continuă să se târască înainte, implacabilă, platoşă imensă şi portocalie, sclipind vag când razele reci ale soarelui izbiră caroseria. Motorul dudui răspicat, Alex închise ochi, astfel ratând spectacolul ciudat de pe margini : dinţi ascuţiţi şi galbeni clănţănind, degete cu gheare murdare întinzându-se din întuneric strângându-se în pumni apoi desfăcându-se şi iar strângându-se, ochi sclipind veseli în penumbră. Toate astea durară vreo două minute, timp în care Alex îşi ţinu ochii închişi, tremurând încordată. Poate dacă vreuna din creaturile acelea ar fi îndrăznit să atingă caroseria maşinii, ea ar fi apăsat acceleraţia la maxim, practic înecând motorul, ţâşnind înainte, fără să se uite înapoi, urlând cât ar fi ţinut-o plămânii.
Dar nu se întâmplă nimic, iar ea trecu mai departe. Teafără.
Dar până când?
