Motorul duduia sub ea, mormăind proteste, practic scuturându-se de crize nervoase. Dar ea se obişnuise cu hurducăielile şi văicărerile tărăboanţei pe care o avea ca maşină. Era mare, zgomotoasă, leneşă şi emana atât de multe noxe încât părea veşnic învăluită într-un fum negru înecăcios, dar era a ei, cu toată vopseaua portocalie care se decojea pe la colţuri, pielea ruginită a maşinii făcând cu ochiul celor care se întâmplau să treacă pe lângă ea. Grătarul din faţă părea o gură ştirbă în care o elice învârtea aerul, aerisind motorul obosit şi bolnav, o limbă veche şi neagră care nu înceta să boscorodească decât atunci când nu mai avea despre ce bârfi. Duduind, atrăgând atenţia celorlalţi şoferi nenorociţi care se aflau pe drumuri naţionale la cinci într-o dimineaţă rece şi ploioasă de noiembrie, mai precis pe 15 noiembrie 2006, continua să şontâcăiască, trăgând după ea cele două tone de caroserie plus motorul, zgâlţăindu-se apatic pe şosea.
Frânele scârţâiră, iar maşina încetini, Alex aplecându-se peste volanul imens, cu pielea tocită şi prins cu bandă adezivă acolo unde plasticul cedase vremii, ca să vadă indicatorul de pe marginea drumului. Bordul negru al vechiturii scrâşni în timp ce ea căută înfrigurată harta pe care o dosise în burta
( Monstrului )
bordului şi pe care nu o mai găsea acum. Trecuseră atâţia ani decând nu mai mersese în direcţia asta, şi practic uitase de drumurile care duceau în munţi. Adânc în ea spera că se va rătăci şi nu va mai ajunge la Newside, dar parcă era mai rău să se piardă în munţi sau în pădure acolo unde majoritatea creaturilor periculoase
( Monştrii )
stăteau la pândă, aştept momentul potrivit ca să atace. Chiar nu voia să ajungă în stomacul sau colţii vreunei fiare. Nu aşa decurgeau poveştile. Eroina era salvată din ghearele spiritelor malefice de către un bărbat frumos şi nu trebuia decât să dramatizeze totul şi ăsta era tot rolul ei.
„Dar tu nu eşti orice fel de eroină, nu? Tu trebuie să salvezi cavalerii şi să pui din nou ordine în lucruri. Te-ai speriat deja? O astfel de fată avea Don? O găină? „ vocea aceea sâcâitoare aparţinând unei fetiţe micuţe care avusese în trecut curajul de a se bate cu un vârcolac, cu un vampir, cu o fiinţă care îşi schimba forma după bunul plac, ca să îşi salveze prietenii piperniciţi din ghearele lor, să îi tragă la lumină în timp ce tatăl ei era tras mai departe în întuneric urlând la ea să fugă. Dar parcă nu aşa era povestea!
-Chiar vreau să văd ce au ajuns... zâmbi tristă Alex, ridicând ochii către poza prinsă în pluşul plafonului.
Cinci băieţi, mai mari ca ea cu trei ani cel puţin, doi bărbaţi, unul deja încărunţit – tatăl unuia dintre băieţi, deşi nu mai ţinea minte care – şi ea. Undeva în stânga, o femeie cu o figură uşor rătăcită care semăna izbitor cu ea, cea de acum, se uita undeva în sus, parcă aşteptând ceva cu o încordare crescândă. Da, şi-i amintea pe toţi. Cel mai mare dintre băieţi era cu opt ani mai mare ca ea, iar cel mai mic numai cu trei, dar toţi erau piperniciţi, deloc înspăimântători. Doi dintre ei erau fraţi, patru ani despărţindu-i unul de celălalt. Însă erau cu toţii prieteni. Prieteni foarte buni.
-Erau mai sfioşi ca nişte fete, dar la ananghie deveneau nişte tigri de temut. Parcă mi-e dor de vechile maimuţăreli ale lui Josh, de replicile îndrăzneţe ale lui Tom, de neîncetatele critice ale lui Richie, de sarcasmul şi ironiile fine ale lui Ben, şi de blândeţea şi totuşi ferocitatea lui Mike... suspină ea, urmărind pe fotografiile figurile vesele şi îmbujorate ale băieţilor, mângâindu-le feţele de cum le spunea numele, de la cel mai mic la cel mai mare.
Da, îi era dor, dar avea să îi vadă în scurt timp. Oare cum se schimbaseră? Aveau soţii, prietene? Cum se descurcaseră în viaţă? Mai auzise de unii dintre ei pe la ştiri, dar nu băgase de seamă care şi unde ajunsese în viaţă, sau decând ajunseseră în Newside. Pur şi simplu nu realizase atunci că aceea fuseseră foştii ei prieteni.
Cotind pe Highway 25, şofând ca o băbuţă care nu vede la nici doi metri în faţă, pierduţă pe o altă autostradă, cea a amintirilor, bruneta se pierdu în căutări zadarnice în memoria ei enciclopedică. Nu îşi putea aduce aminte nimic de ei.
Un indicator, parţial ascuns de crengile plecate ale brazilor ce sălăşluiau pe marginea drumului, îi spuse că mai avea aproape o suta de kilometri până la Newside. Pielea i se strânse în cocoloaşe urâte, iar respiraţia începu să îi şuiere din gâtlej. Se apropia!
Strânse din nou volanul în mâini, înghiţind în sec şi apăsă frâna, încetinin şi mai mult, de la cei 70 de km/h la 45, tremurând toată. Un val rece, ucigător, venea de undeva de după pădurea pe lângă care trecea, aproape convingând-o să se întoarcă înapoi cât încă mai putea. Dar nu întoarse maşina. Simţea cele două forţe în faţă dar parcă nu voia să ajungă acolo ca să dea piept cu ele.
Se temea încă de furia
( animalelor pe care le-am omorât )
amintirilor care stăteau ascunde undeva adânc în ea. Se temea de acei băieţi deveniţi bărbaţi, se temea de ceea ce avea de făcut, ştiind că se lăsase de sportul acela de cinsprezece ani. Se temea de toţi, şi totuşi continua să meargă înainte.
Medalionul de la gâtul ei se încălzi, dar nu o arse aşa cum se aşteptase ea. Mai mult o îmbărbătă.
Luptând împotriva panicii şi a lacrimilor, începu să se gândească la vechile amintiri fericite cu cei cinci. La jocurile pe care le făceau în pădure, la sediul lor secret – care mai mult fusese o groapă în pământ decât un sediu propriu zis – la modul lor foarte ciudat de a se antrena, la prima ei dragoste, la... Dar aici totul se întrerupse, căci în faţă îi apăru pancarda cu Newside, iar inima i se ridică rapid în gâtlej.
-Am ajuns, şopti tremurând toată, şi simţi imediat mii de ochi aţintiţi asupra ei din desişurile care înconjurau oraşul.
Apăsă totuşi pe acceleraţie, iar maşina continuă să se târască înainte, implacabilă, platoşă imensă şi portocalie, sclipind vag când razele reci ale soarelui izbiră caroseria. Motorul dudui răspicat, Alex închise ochi, astfel ratând spectacolul ciudat de pe margini : dinţi ascuţiţi şi galbeni clănţănind, degete cu gheare murdare întinzându-se din întuneric strângându-se în pumni apoi desfăcându-se şi iar strângându-se, ochi sclipind veseli în penumbră. Toate astea durară vreo două minute, timp în care Alex îşi ţinu ochii închişi, tremurând încordată. Poate dacă vreuna din creaturile acelea ar fi îndrăznit să atingă caroseria maşinii, ea ar fi apăsat acceleraţia la maxim, practic înecând motorul, ţâşnind înainte, fără să se uite înapoi, urlând cât ar fi ţinut-o plămânii.
Dar nu se întâmplă nimic, iar ea trecu mai departe. Teafără.
Dar până când?
sâmbătă, 12 iunie 2010
sâmbătă, 8 mai 2010
ETER
Eter – controlează ceea ce nu poate fi explicat
“Curios! Curios e faptul că ne învârtim pe acest Pământ de atâţia ani şi totuşi nu ştim mare lucru despre noi sau despre el. Curios e faptul că indiferent ce am face misterul persistă, fără să ne bage în seamă, fără să îi pese de trecerea noastră efemeră în această lume. Dar noi, mogâldeţe fără nume, căci tot noi ne-am numit oameni şi ne-am oferit definiţii pentru a explica ceea ce suntem, deşi nimeni nu ne-a întrebat vreodată de asta, noi ne zbatem în neştiintă! De ce? Nu văd rostul unei astfel de cercetări amănunţite. De ce trebuie să ne explicăm ce suntem, cum de suntem aici, de ce suntem aici, şi ce vom face? Poate că ultima întrebare are un rost, dar restul?
Trecutul e volatil, iar adevărul poate căpăta multe forme, şi niciodată nu e suficient. Noi vrem ca totul să fie limpede. Cu ce ocazie? Vrem să ştim! OK! Învăţăm, dar apoi? Ne ghidăm pe principii fumate şi uităm să trăim.
Invidiez câinele care nu trebuie să îşi facă griji asupra viitorului, care nu trebuie să se îngrijească de trecut – deşi acesta e trecut, doar de aia îi zice aşa – îl invidiez pentru că e liber. Noi purtăm lese pe care ni le-am pus singuri, şi ne ştrangulăm de proşti cu informaţii şi cerinţe care nu ne ajută. Ce ne trage înapoi? Aş pune chezaş că tot noi suntem vinovaţi şi pentru asta... „ făcu o pauză şi analiză cele scrise.
Copilăresc! Infantil! Ideologii şi formulări care nu îşi aveau rostul! Dar îi aparţineau. Erau ale ei, iar ea punea preţ pe ele. Ţinea la ceea ce scrisese doar pentru faptul că nu trebuia să schimbe nimic din ceea ce tastase. Erau gânduri care nu aveau să fie auzite decât de propria ei inimă.
-Aş vrea ca totul să pară un vis, iar ceea ce visez eu să devină realitate ! oftă acoperindu-şi ochii cu o palmă, lăsându-se moale în scaun.
Un zâmbet dement îi ridică colţurile gurii şi un chicotit amar i se prelinse din gâtlej, gâlgâind interminent, ajungând până la rezonanţe înspăimântătoare. Râse cu poftă, deşi nu înţelegea decât pe jumătate ceea ce simţea. Nu voia, oricum, să înţeleagă mai mult. Nu voia să priceapă necunoscutul, să îl interpreteze aşa cum făcuseră mulţi. Mintea ei de adult nu i-ar fi permis o imprudenţă ca aceea. Copil fiind acceptase fără să se plângă. Copilă fiind nu se zbătuse, nesigură pe propriai sănătate mintală, într-o lume care o privea ca pe o paria. Dar unde să se ducă? Se refugiase în cărţi, căptuşindu-şi groaza cu file şi poveşti, îngropând adevăruri magice în formule rigide, uscate.
-Cât mai vrei să te prefaci că totul a fost un vis? Cât de mult doreşti să fi crezut că totul e un vis? îşi puse singură întrebare după întrebare, dar nu primi nici un răspuns.
Şi cine să îi răspundă? Inima ei înecată în amărăciune? Conştiinţa ei lezată şi deloc stabilă? Trecutul? Se ferea de acea parte a ei care cuprindea amintiri! Se ferea de ceea ce fusese ea în trecut, căci numai prezentul conta, deşi acesta o înspăimânta mai tare decât orice
(Monstru)
fiinţă pe care ar fi putut-o întâlni vreodată. Se întoarse la tastele ei, continuând să bată interminent.
Era obosită, dar se temea că, dacă nu va scrie măcar un pic, toată stăpânirea ei de sinea avea să se prăbuşească fără menajamente, iar nebunia avea să o aştepte la colţ, rânjind sardonic către ea. Nebunia şi groaza aceea cleioasă, teroarea care o paraliza ori de câte ori se întâmpla să aibă coşmaruri cu
(Monstrul)
tatăl mutilat de viu. Dar acelea erau numai vise, produse ale imaginaţiei ei prea bogate,
(suculente)
vivace, gata oricând să găsească răspunsuri şi să vadă semne deşi ele nu existau.
„Te minţi singură şi o ştii! Te minţi şi fugi de adevăr! Aştepţi cu încordare ca el să sune, aştepţi şi eşti chiar foarte nerăbdătoare! Îi duci dorul, iar lânceyeala asta de iepure speriat nu îţi prieşte! Ştii ce vrei, dar ţie teamă că acel lucru va sări la tine şi te va muşca! Te va sfâşia!”
(exact ca pe tata! )
-Nu e adevărat! Nimic nu e adevărat! Tot ce s-a întâmplat atunci a fost un vis! Asta e realitatea!
Mârâi scurt şi nu realiză decât târziu că vorbise singură unei încăperi imense şi goale. Ecourile îi confirmară bănuielile. Ce voia defapt? Ce parte din ea dorea să se întoarcă la vechea ei îndeletnicire? Nu îi ajungea cea de bibliotecară?
„Eşti singură! Dar nu ai fost tot timpul! Aduţi aminte de vremurile când vânai fără teamă, când ceea ce îi înspăimânta pe oamenii normali pe tine te lăsa rece! Ţie dor de vremurile când eraţi doar voi doi!”
-Dar e mort! A fost omorât sub ochii mei iar eu nu am putut face nimic! E mort, îngropat la doi metri sub pământ unde viermii îi rod din corp şi colcăie nestingheriţi pe trupul lui! E mort, iar acea parte din mine care îi plăcea ceea ce facea el a murit odată cu el!
(Minţi!)
Oftând înfundat, năpădită de lacrimi care nu ar fi trebuit să fie acolo, luptându-se cu şuvoiul de amintiri, Alex îşi scutură vehement capul, realizând că nu mai e capabilă să scrie nimic. Reuşise să ascundă acele amintiri adânc în subconştientul ei, dar se pare că trecutul se revoltă. Trecuseră cinsprezece ani decând tatăl ei pierise, dar ce rămăsese din el pe acest Pământ voia să o bântuie.
-Vrei răzbunare? Cine ai vrea să mă sune? Au trecut atâţia ani de atunci, iar tu te aştepţi ca ei să realizeze că eu încă mai exist? Sunt la fel de moartă pentru ei la fel cum eşti şi tu pentru mine! aproape că urlă, trântindu-şi pumnii pe tastatură, războindu-se cu amintiri.
Se ridică de pe scaun şi porni întins, furioasă, către uşă. Dar aceasta nu se deschise.
Uitase, prinsă în torentul negru al amintirilor şi zbuciumărilor care le avea an de an – mai puternice acum ca niciodată – că o încuiase. Înfundându-şi mâinile în buzunare, caută cheile, disperarea crescând în ea.
Totul se sfârşise odată cu moartea tatălui ei! Totul! O pată albă se întindea între cei doi ani când începuse să alerge după
(spirite!)
Iluzii, vise şi închipuiri ale părintelui ei bolnav. Îl iubise, deci îi făcuse hatârul şi se prefăcuse că participă pe bune la „joc”. Dar se sfârşise, iar totul fusese o farsă.
(Minţi!)
-Nu mint ! scânci neajutorată.
Strânse din dinţi, împunse cu cheia broasca uşii, de mai multe ori, ameţită cum era – ignorând complet bătăile rapide ale inimii – şi apăsă vijelioasă pe claţă. Uşa se deschise fără probleme, iar aerul rece care îi pălmui chipul reduse la tăcere toate vocile sâcâitoare şi împinse amintirile la loc în cutia lor prăfuită.
-Totul a fost un vis care s-a terminat prea brusc! mumură, închizând ochii.
Nu realiză că strângea în pumn ultima religvă a trecutul ei: un medalion făcut dintr-un dinte ce aparţinuse unei creaturi străvechi, întâlnite doar în basme.
„Te minţi sin-gu-răăăă! „ chicoti, cântând glasul subţire şi vesel – glasul unei fetiţe! Glasul ei – iar ea tresări, simţindu-se dintr-o dată prea singură, prea vulnerabilă, expusă.
Trecutul! Trecutul se întorcea să o bântuie!
Stomacul i se urcă rapid în gât, şi în secunda următoare dădu la boboci. Vomă plângând, luptându-se încă cu amintiri care nu trebuiau să iasă la iveală. Nu erau toate, unele fiind fragmentate, bizare şi de neînţeles. Nu credea că, dacă se lăsa în voia chemării aceleia străine, va înţelege mare lucru din ce i se întâmplase în trecut. Dar nu asta o înspăimânta, ci simplul fapt de a se lăsa condusă pe un drum pe care un adult, în mod normal, nu l-ar fi putut vedea; pe un drum pe care numai copii îl parcurgeau fără să fie vătămaţi; o potecă a viselor, o creaturilor mitice; o potecă plină cu magie, de cele mai multe ori nefastă.
- Nu vreau..... scânci neajutorată, chircită cum era, buimacă, lângă un tufiş, la intrarea în biblioteca centrală din Sheridan, Wyoming. Nu vreau... iar lacrimi grele i se prelinseră pe obrajii palizi şi transpiraţi.
Tremurând toată se ridică de pe jos, strângând în jurul ei şalul chilometric şi scămos pe care îl purta – moştenire de la o bunică, nu îşi mai aducea aminte care – şi se târî până la maşină, neuitând să închidă biblioteca în urma ei. Nu se simţea bine, dar măcar vocile încetaseră să o mai sâcâie. În sfârşit era singură cu propriile ei gânduri, cu problemele urgente, cotidiene, de actualitate în faţă, visele rămânând în urmă.
-Nu s-a terminat.... Vor continua, dar de data asta nu o să le mai permit să mă ia pe nepregătite! Am îngropat tot ce aveam de îngropat, şi chiar nu vreau şedinţe de spiritism.
Era hotărâtă să lupte până la capăt, căci nu voia să dezgroape nimic.
Dar mesajele care o aşteptau acasă, mesajele urgente, venind parcă din eter, sau dintr-o lume care tehnic nu ar fi trebuit să existe, nu pentru ea – căci nu îşi mai aducea nimic aminte, sau refuza cu încăpăţânare să recunoască adevărul – îi adeveriră cumplitul adevăr, iar lumea ei relativ normală se prăbuşi : Newside o chema înapoi, Newside continua să o bântuie, iar cei cinci supravieţuitori, prietenii ei din trecut, urmau să se întâlnească.
-Nu se poate... îşi zice înghiţind în sec, privind micuţul aparat negru cu leduri slipitoare ca şi cum ar fi fost un şarpe.
O chemau înapoi! Faceau exact ceea ce se temuse că vor face.
Dar de unde ştiuse? De unde îşi amintiseră ei de ea? De ce nu o înmormântaseră aşa cum făcuse ea cu amintirile? De ce ţinuseră morţiş să îi distrugă pacea?
-Mă piş pe probleme voastre! Mă doare în cot de ce se întâmplă acolo când eu sunt aici! Nu vreau să ştiu! Băgaţi-vă iluziile în cur cât mai adânc şi lăsaţile la macerat! Urlă ca scoasă din minţi, mâinile ei zburându-i în cap, degetele încârligându-i-se în păr şi trăgând cu putere.
Urlă la aparat o vreme, sughiţând din cauăa plânsului, agitându-se prin cameră, în timp ce filme oribile i se desfăşurau rapid prin faţa ochilor. Îşi aducea aminte de trecutul ei! Îşi amintea vânătorile periculoase de
(monştri! Bau-Bau!)
Fiinţe ce existau practic numai în coşmaruri, de loviturile şi muşcăturile care le primea de la ei.
Îşi amintea de tatăl ei luptându-se cu un vârcolac, apoi cu un vampir, apoi cu ceea ce păruse a fi un păianjen şi pierzând lupta. Îşi amintea de explozia care înghiţise cosmarul, şi de tatăl ei ieşind dintre ruine numai ca apoi să fie sfârtecat de o dihanie pe care nu o văzuse! Şi le amintea pe toate!
Golurile încă persistau în memoria ei, dar nu asta era important când tot ce încercase să clăsească timp de atâţia ani se năruise acum!
-Va trebui să lupt? Va trebui să mă alătur lor şi să înfrâng acele monstruozităţi? practic guiţă ea de frică, cu faţa schimonosindu-i-se de mai multe ori în timp ce trecea de la oroare la realizare apoi la dezgust.
Doar asta făcuseră de când se ştia! De la vârsta de unsprezece ani numai asta făcuse împreună cu tatăl ei şi cu gaşca de proscrişi : ucideau creaturi periculoase. Vânători li se zicea, dar îndeletnicirea aceasta era secretă, prea mult mister, prea multă magie implicată ca să fie adevărată. Pipăi din nou dintele argintat de la gât, stând nemişcată, confuză, speriată, în mijlocul apartamentului, holbându-se la o pată de pe perete, neştiind ce să facă.
„Ţi-am zis că o parte din tine vrea asta!!!” râse micuţa fetiţă din ea . „Ţi-am zis că tu îi aşteptai! Nu te poţi împotrivi sângelui care îţi curge prin vene.... Destinul tău e acolo, aici nu faci decât să te ofileşti, iar tu o ştii! Încă mai simţi în palmă greutatea pistoalelor şi le duci dorul! Cât credeai că poţi scăpa de adevăr? Deja cinsprezece ani e prea mult! Ei au dus războaie fără tine, te-au menajat, dar acum nici ei nu mai pot! Nu ai fost creată ca să aştepţi cuminte de pe bancă ca totul să dispară de la sine! Nu încerca să alungi faptul că îi vezi tot timpul... ştii la cine mă refer! Ştii că te vânează... Ce mai aştepţi? Vrei să MORI?” îi predică vocea ei interioară şi în scurt timp realiză că vraja care o ţinuse atâta timp în siguranţă avea să se destrame în curând.
Dacă nu se mişca, în vreun fel, nu conta, avea să fie ucisă cu bestialilate. Ei o rugaseră să se întoarcă, dar
-E prea devreme! Nu acum ! se calmă ea, prinsă în transă.
Cât de repede trecuse de la o stare la alta!
„Nu e vina ta... EL te urmăreşte şi te adoarme; îţi amorţeşte simţurile dar tu nu realizezi.. MIŞCĂTE!”
-Newside... şopti deznădăjduită.
Ce o aştepta mai precis? Că în rest era haos! În rest totul se năruise, realitatea ei perfectă, monotonă, se sfărâmase. Acum necunoscutul îi surâdea cu un zâmbet însângerat, cu dinţii strălucind ameninţători din întunericul compact în care fusese aruncată dintr-o dată. Semnele fuseseră acolo : de la urmele de paşi însângeraţi din bibliotecă dimineaţa, până la mârâielile ameninţătoare şi privirile pline de moarte care o urmăriseră în fiecare noapte. Existaseră, dar se făcuse că nu vede, că nu aude şi nu simte. Nu! Nu putuse să fie adevărat! Dar acum totul se schimbase. Dacă i-ar fi zis cineva, săptămâna trecută, că tot trecutul ei va reveni la viaţă, ba va încerca să o şi urcidă, s-ar fi uitat la respectivul ca şi cum ar fi înnebunit de tot, şi probabil că i-ar fi râs şi în faţă. Dar cu siguranţă că nu ar fi crezut o iotă din ce s-ar fi zis.
Însă era adevărat. Tot coşmarul revenea la viaţă.
-Mie frică.... scânci din nou rozându-şi unghiile şi tremurând.
Înghiţind în sec se apropie de camera ei, aprinse lumina şi stătu aşa câteva secunde. Camera albă, decorată sumar, i se înfăţişă la fel cum o lăsase : în ordine perfectă, rece şi neprimitoare. Nu avusese nici un fel de prieten, deşi arăta incredibil de bine. Îmbrăcămintea o dezavantaja: fustele lungi, blugii lălâi, bluzele sau cămăşile foarte largi, părul negru cu reflexii roşiatice prins tot timpul într-o coadă de cal şi ochelarii cu rame de corn şi cu lentile groase, deşi nu prea avea dioprii, îi ascundeau toate trăsăturile. Era ascunsă în anonimatul look-ului, dar nici nu încercase să iasă.
Oftă, căută un geamantan, îl găsi şi începu să îşi pună toate hainele în el. Când fu sigură că nu uită nimic, se întoarse pe călcâie şi plecă din locuinţa ei, conştientă că ceea ce o aştepta în Newside era numai moartea, distrugerea.
„Poate te înşeli! Nu i-ai mai văzut de cinsprezece ani...S-au schimbat!” chicoti acea parte din ea care voia sa se întoarcă. Poate că era adevărat, dar care era misiunea ei până la urmă?
-Răzbunarea aş zice, dar mă tem să nu greşesc! şopti, iar apăsarea constantă care o simţea pe suflet se ridică încet, nu de tot, ca un nor de furtună care nu şi-a spus cuvântul încă.
În secunda următoare era la volan şi şofa nesigură către Newside, ieşind din Sheridan. Nu îi era deloc bine, dar parcă se simţea mai liberă odată pusă în mişcare.
“Curios! Curios e faptul că ne învârtim pe acest Pământ de atâţia ani şi totuşi nu ştim mare lucru despre noi sau despre el. Curios e faptul că indiferent ce am face misterul persistă, fără să ne bage în seamă, fără să îi pese de trecerea noastră efemeră în această lume. Dar noi, mogâldeţe fără nume, căci tot noi ne-am numit oameni şi ne-am oferit definiţii pentru a explica ceea ce suntem, deşi nimeni nu ne-a întrebat vreodată de asta, noi ne zbatem în neştiintă! De ce? Nu văd rostul unei astfel de cercetări amănunţite. De ce trebuie să ne explicăm ce suntem, cum de suntem aici, de ce suntem aici, şi ce vom face? Poate că ultima întrebare are un rost, dar restul?
Trecutul e volatil, iar adevărul poate căpăta multe forme, şi niciodată nu e suficient. Noi vrem ca totul să fie limpede. Cu ce ocazie? Vrem să ştim! OK! Învăţăm, dar apoi? Ne ghidăm pe principii fumate şi uităm să trăim.
Invidiez câinele care nu trebuie să îşi facă griji asupra viitorului, care nu trebuie să se îngrijească de trecut – deşi acesta e trecut, doar de aia îi zice aşa – îl invidiez pentru că e liber. Noi purtăm lese pe care ni le-am pus singuri, şi ne ştrangulăm de proşti cu informaţii şi cerinţe care nu ne ajută. Ce ne trage înapoi? Aş pune chezaş că tot noi suntem vinovaţi şi pentru asta... „ făcu o pauză şi analiză cele scrise.
Copilăresc! Infantil! Ideologii şi formulări care nu îşi aveau rostul! Dar îi aparţineau. Erau ale ei, iar ea punea preţ pe ele. Ţinea la ceea ce scrisese doar pentru faptul că nu trebuia să schimbe nimic din ceea ce tastase. Erau gânduri care nu aveau să fie auzite decât de propria ei inimă.
-Aş vrea ca totul să pară un vis, iar ceea ce visez eu să devină realitate ! oftă acoperindu-şi ochii cu o palmă, lăsându-se moale în scaun.
Un zâmbet dement îi ridică colţurile gurii şi un chicotit amar i se prelinse din gâtlej, gâlgâind interminent, ajungând până la rezonanţe înspăimântătoare. Râse cu poftă, deşi nu înţelegea decât pe jumătate ceea ce simţea. Nu voia, oricum, să înţeleagă mai mult. Nu voia să priceapă necunoscutul, să îl interpreteze aşa cum făcuseră mulţi. Mintea ei de adult nu i-ar fi permis o imprudenţă ca aceea. Copil fiind acceptase fără să se plângă. Copilă fiind nu se zbătuse, nesigură pe propriai sănătate mintală, într-o lume care o privea ca pe o paria. Dar unde să se ducă? Se refugiase în cărţi, căptuşindu-şi groaza cu file şi poveşti, îngropând adevăruri magice în formule rigide, uscate.
-Cât mai vrei să te prefaci că totul a fost un vis? Cât de mult doreşti să fi crezut că totul e un vis? îşi puse singură întrebare după întrebare, dar nu primi nici un răspuns.
Şi cine să îi răspundă? Inima ei înecată în amărăciune? Conştiinţa ei lezată şi deloc stabilă? Trecutul? Se ferea de acea parte a ei care cuprindea amintiri! Se ferea de ceea ce fusese ea în trecut, căci numai prezentul conta, deşi acesta o înspăimânta mai tare decât orice
(Monstru)
fiinţă pe care ar fi putut-o întâlni vreodată. Se întoarse la tastele ei, continuând să bată interminent.
Era obosită, dar se temea că, dacă nu va scrie măcar un pic, toată stăpânirea ei de sinea avea să se prăbuşească fără menajamente, iar nebunia avea să o aştepte la colţ, rânjind sardonic către ea. Nebunia şi groaza aceea cleioasă, teroarea care o paraliza ori de câte ori se întâmpla să aibă coşmaruri cu
(Monstrul)
tatăl mutilat de viu. Dar acelea erau numai vise, produse ale imaginaţiei ei prea bogate,
(suculente)
vivace, gata oricând să găsească răspunsuri şi să vadă semne deşi ele nu existau.
„Te minţi singură şi o ştii! Te minţi şi fugi de adevăr! Aştepţi cu încordare ca el să sune, aştepţi şi eşti chiar foarte nerăbdătoare! Îi duci dorul, iar lânceyeala asta de iepure speriat nu îţi prieşte! Ştii ce vrei, dar ţie teamă că acel lucru va sări la tine şi te va muşca! Te va sfâşia!”
(exact ca pe tata! )
-Nu e adevărat! Nimic nu e adevărat! Tot ce s-a întâmplat atunci a fost un vis! Asta e realitatea!
Mârâi scurt şi nu realiză decât târziu că vorbise singură unei încăperi imense şi goale. Ecourile îi confirmară bănuielile. Ce voia defapt? Ce parte din ea dorea să se întoarcă la vechea ei îndeletnicire? Nu îi ajungea cea de bibliotecară?
„Eşti singură! Dar nu ai fost tot timpul! Aduţi aminte de vremurile când vânai fără teamă, când ceea ce îi înspăimânta pe oamenii normali pe tine te lăsa rece! Ţie dor de vremurile când eraţi doar voi doi!”
-Dar e mort! A fost omorât sub ochii mei iar eu nu am putut face nimic! E mort, îngropat la doi metri sub pământ unde viermii îi rod din corp şi colcăie nestingheriţi pe trupul lui! E mort, iar acea parte din mine care îi plăcea ceea ce facea el a murit odată cu el!
(Minţi!)
Oftând înfundat, năpădită de lacrimi care nu ar fi trebuit să fie acolo, luptându-se cu şuvoiul de amintiri, Alex îşi scutură vehement capul, realizând că nu mai e capabilă să scrie nimic. Reuşise să ascundă acele amintiri adânc în subconştientul ei, dar se pare că trecutul se revoltă. Trecuseră cinsprezece ani decând tatăl ei pierise, dar ce rămăsese din el pe acest Pământ voia să o bântuie.
-Vrei răzbunare? Cine ai vrea să mă sune? Au trecut atâţia ani de atunci, iar tu te aştepţi ca ei să realizeze că eu încă mai exist? Sunt la fel de moartă pentru ei la fel cum eşti şi tu pentru mine! aproape că urlă, trântindu-şi pumnii pe tastatură, războindu-se cu amintiri.
Se ridică de pe scaun şi porni întins, furioasă, către uşă. Dar aceasta nu se deschise.
Uitase, prinsă în torentul negru al amintirilor şi zbuciumărilor care le avea an de an – mai puternice acum ca niciodată – că o încuiase. Înfundându-şi mâinile în buzunare, caută cheile, disperarea crescând în ea.
Totul se sfârşise odată cu moartea tatălui ei! Totul! O pată albă se întindea între cei doi ani când începuse să alerge după
(spirite!)
Iluzii, vise şi închipuiri ale părintelui ei bolnav. Îl iubise, deci îi făcuse hatârul şi se prefăcuse că participă pe bune la „joc”. Dar se sfârşise, iar totul fusese o farsă.
(Minţi!)
-Nu mint ! scânci neajutorată.
Strânse din dinţi, împunse cu cheia broasca uşii, de mai multe ori, ameţită cum era – ignorând complet bătăile rapide ale inimii – şi apăsă vijelioasă pe claţă. Uşa se deschise fără probleme, iar aerul rece care îi pălmui chipul reduse la tăcere toate vocile sâcâitoare şi împinse amintirile la loc în cutia lor prăfuită.
-Totul a fost un vis care s-a terminat prea brusc! mumură, închizând ochii.
Nu realiză că strângea în pumn ultima religvă a trecutul ei: un medalion făcut dintr-un dinte ce aparţinuse unei creaturi străvechi, întâlnite doar în basme.
„Te minţi sin-gu-răăăă! „ chicoti, cântând glasul subţire şi vesel – glasul unei fetiţe! Glasul ei – iar ea tresări, simţindu-se dintr-o dată prea singură, prea vulnerabilă, expusă.
Trecutul! Trecutul se întorcea să o bântuie!
Stomacul i se urcă rapid în gât, şi în secunda următoare dădu la boboci. Vomă plângând, luptându-se încă cu amintiri care nu trebuiau să iasă la iveală. Nu erau toate, unele fiind fragmentate, bizare şi de neînţeles. Nu credea că, dacă se lăsa în voia chemării aceleia străine, va înţelege mare lucru din ce i se întâmplase în trecut. Dar nu asta o înspăimânta, ci simplul fapt de a se lăsa condusă pe un drum pe care un adult, în mod normal, nu l-ar fi putut vedea; pe un drum pe care numai copii îl parcurgeau fără să fie vătămaţi; o potecă a viselor, o creaturilor mitice; o potecă plină cu magie, de cele mai multe ori nefastă.
- Nu vreau..... scânci neajutorată, chircită cum era, buimacă, lângă un tufiş, la intrarea în biblioteca centrală din Sheridan, Wyoming. Nu vreau... iar lacrimi grele i se prelinseră pe obrajii palizi şi transpiraţi.
Tremurând toată se ridică de pe jos, strângând în jurul ei şalul chilometric şi scămos pe care îl purta – moştenire de la o bunică, nu îşi mai aducea aminte care – şi se târî până la maşină, neuitând să închidă biblioteca în urma ei. Nu se simţea bine, dar măcar vocile încetaseră să o mai sâcâie. În sfârşit era singură cu propriile ei gânduri, cu problemele urgente, cotidiene, de actualitate în faţă, visele rămânând în urmă.
-Nu s-a terminat.... Vor continua, dar de data asta nu o să le mai permit să mă ia pe nepregătite! Am îngropat tot ce aveam de îngropat, şi chiar nu vreau şedinţe de spiritism.
Era hotărâtă să lupte până la capăt, căci nu voia să dezgroape nimic.
Dar mesajele care o aşteptau acasă, mesajele urgente, venind parcă din eter, sau dintr-o lume care tehnic nu ar fi trebuit să existe, nu pentru ea – căci nu îşi mai aducea nimic aminte, sau refuza cu încăpăţânare să recunoască adevărul – îi adeveriră cumplitul adevăr, iar lumea ei relativ normală se prăbuşi : Newside o chema înapoi, Newside continua să o bântuie, iar cei cinci supravieţuitori, prietenii ei din trecut, urmau să se întâlnească.
-Nu se poate... îşi zice înghiţind în sec, privind micuţul aparat negru cu leduri slipitoare ca şi cum ar fi fost un şarpe.
O chemau înapoi! Faceau exact ceea ce se temuse că vor face.
Dar de unde ştiuse? De unde îşi amintiseră ei de ea? De ce nu o înmormântaseră aşa cum făcuse ea cu amintirile? De ce ţinuseră morţiş să îi distrugă pacea?
-Mă piş pe probleme voastre! Mă doare în cot de ce se întâmplă acolo când eu sunt aici! Nu vreau să ştiu! Băgaţi-vă iluziile în cur cât mai adânc şi lăsaţile la macerat! Urlă ca scoasă din minţi, mâinile ei zburându-i în cap, degetele încârligându-i-se în păr şi trăgând cu putere.
Urlă la aparat o vreme, sughiţând din cauăa plânsului, agitându-se prin cameră, în timp ce filme oribile i se desfăşurau rapid prin faţa ochilor. Îşi aducea aminte de trecutul ei! Îşi amintea vânătorile periculoase de
(monştri! Bau-Bau!)
Fiinţe ce existau practic numai în coşmaruri, de loviturile şi muşcăturile care le primea de la ei.
Îşi amintea de tatăl ei luptându-se cu un vârcolac, apoi cu un vampir, apoi cu ceea ce păruse a fi un păianjen şi pierzând lupta. Îşi amintea de explozia care înghiţise cosmarul, şi de tatăl ei ieşind dintre ruine numai ca apoi să fie sfârtecat de o dihanie pe care nu o văzuse! Şi le amintea pe toate!
Golurile încă persistau în memoria ei, dar nu asta era important când tot ce încercase să clăsească timp de atâţia ani se năruise acum!
-Va trebui să lupt? Va trebui să mă alătur lor şi să înfrâng acele monstruozităţi? practic guiţă ea de frică, cu faţa schimonosindu-i-se de mai multe ori în timp ce trecea de la oroare la realizare apoi la dezgust.
Doar asta făcuseră de când se ştia! De la vârsta de unsprezece ani numai asta făcuse împreună cu tatăl ei şi cu gaşca de proscrişi : ucideau creaturi periculoase. Vânători li se zicea, dar îndeletnicirea aceasta era secretă, prea mult mister, prea multă magie implicată ca să fie adevărată. Pipăi din nou dintele argintat de la gât, stând nemişcată, confuză, speriată, în mijlocul apartamentului, holbându-se la o pată de pe perete, neştiind ce să facă.
„Ţi-am zis că o parte din tine vrea asta!!!” râse micuţa fetiţă din ea . „Ţi-am zis că tu îi aşteptai! Nu te poţi împotrivi sângelui care îţi curge prin vene.... Destinul tău e acolo, aici nu faci decât să te ofileşti, iar tu o ştii! Încă mai simţi în palmă greutatea pistoalelor şi le duci dorul! Cât credeai că poţi scăpa de adevăr? Deja cinsprezece ani e prea mult! Ei au dus războaie fără tine, te-au menajat, dar acum nici ei nu mai pot! Nu ai fost creată ca să aştepţi cuminte de pe bancă ca totul să dispară de la sine! Nu încerca să alungi faptul că îi vezi tot timpul... ştii la cine mă refer! Ştii că te vânează... Ce mai aştepţi? Vrei să MORI?” îi predică vocea ei interioară şi în scurt timp realiză că vraja care o ţinuse atâta timp în siguranţă avea să se destrame în curând.
Dacă nu se mişca, în vreun fel, nu conta, avea să fie ucisă cu bestialilate. Ei o rugaseră să se întoarcă, dar
-E prea devreme! Nu acum ! se calmă ea, prinsă în transă.
Cât de repede trecuse de la o stare la alta!
„Nu e vina ta... EL te urmăreşte şi te adoarme; îţi amorţeşte simţurile dar tu nu realizezi.. MIŞCĂTE!”
-Newside... şopti deznădăjduită.
Ce o aştepta mai precis? Că în rest era haos! În rest totul se năruise, realitatea ei perfectă, monotonă, se sfărâmase. Acum necunoscutul îi surâdea cu un zâmbet însângerat, cu dinţii strălucind ameninţători din întunericul compact în care fusese aruncată dintr-o dată. Semnele fuseseră acolo : de la urmele de paşi însângeraţi din bibliotecă dimineaţa, până la mârâielile ameninţătoare şi privirile pline de moarte care o urmăriseră în fiecare noapte. Existaseră, dar se făcuse că nu vede, că nu aude şi nu simte. Nu! Nu putuse să fie adevărat! Dar acum totul se schimbase. Dacă i-ar fi zis cineva, săptămâna trecută, că tot trecutul ei va reveni la viaţă, ba va încerca să o şi urcidă, s-ar fi uitat la respectivul ca şi cum ar fi înnebunit de tot, şi probabil că i-ar fi râs şi în faţă. Dar cu siguranţă că nu ar fi crezut o iotă din ce s-ar fi zis.
Însă era adevărat. Tot coşmarul revenea la viaţă.
-Mie frică.... scânci din nou rozându-şi unghiile şi tremurând.
Înghiţind în sec se apropie de camera ei, aprinse lumina şi stătu aşa câteva secunde. Camera albă, decorată sumar, i se înfăţişă la fel cum o lăsase : în ordine perfectă, rece şi neprimitoare. Nu avusese nici un fel de prieten, deşi arăta incredibil de bine. Îmbrăcămintea o dezavantaja: fustele lungi, blugii lălâi, bluzele sau cămăşile foarte largi, părul negru cu reflexii roşiatice prins tot timpul într-o coadă de cal şi ochelarii cu rame de corn şi cu lentile groase, deşi nu prea avea dioprii, îi ascundeau toate trăsăturile. Era ascunsă în anonimatul look-ului, dar nici nu încercase să iasă.
Oftă, căută un geamantan, îl găsi şi începu să îşi pună toate hainele în el. Când fu sigură că nu uită nimic, se întoarse pe călcâie şi plecă din locuinţa ei, conştientă că ceea ce o aştepta în Newside era numai moartea, distrugerea.
„Poate te înşeli! Nu i-ai mai văzut de cinsprezece ani...S-au schimbat!” chicoti acea parte din ea care voia sa se întoarcă. Poate că era adevărat, dar care era misiunea ei până la urmă?
-Răzbunarea aş zice, dar mă tem să nu greşesc! şopti, iar apăsarea constantă care o simţea pe suflet se ridică încet, nu de tot, ca un nor de furtună care nu şi-a spus cuvântul încă.
În secunda următoare era la volan şi şofa nesigură către Newside, ieşind din Sheridan. Nu îi era deloc bine, dar parcă se simţea mai liberă odată pusă în mişcare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)